Crăciunul care mi-a schimbat viața - Prof.univ.dr. Anton Ilica
Fiind scris la persoana I, romanul DANIELEI GUMANN, Crăciunul care mi-a schimbat viața, lasă impresia relatării unor experiențe din viață, iar o lectură din această perspectivă ar plasa textul în zona mărturisirilor și a spovedaniei, chiar dacă persoanele sunt îmbrăcate în haina personajelor. Spre a fi așezabil în genul literar al "romanului", un text de asemenea manieră are nevoie de fantazare, de decoruri potrivite pentru evenimente conflictuale și personaje problematice. De altfel, cele câteva extrase din alte recenzii sau opinii marșează pe dezvoltarea unei experiențe de viață, idee indusă cititorilor încă din dedicație: "dedic această carte tuturor femeilor puternice, care, precum pasărea Phoenix, cu demnitate și credință, renasc din propria cenușă". De altfel, oricare scriitor de romane valorifică elemente din propria existență sau din viața cunoscuților pentru a coagula o narație în stare să stârnească interesul cititorilor. Ce ar fi un text care nu are în vedere lectorul, pe cel care dobândește din lectură o emoție estetică?
Prin urmare, deși relatarea este personalizată ("viața mea e un roman"), aș plasa considerațiile ce urmează sub umbrela celei de-a patra dimensiuni a existenței cotidiene, adică pe investiția de imaginație, insolit și fantazare, incluse în beteala unor întâmplări biografice atipice. Fiecare om are viața sa, tulburătoare sau simplistă, trepidantă sau liniștită, complexată sau inocentă. La vârstă semicentenară, Carmen, personajul principal, este părăsită de soț pentru căsătoria acestuia cu amanta tânără. Intempestiv și fără să întorcă privirea înapoi pentru regrete pleacă spre Roma, ca badantă, ajungând să îngrijească o bătrână castelană, al cărei fiu, medicul Francesco, îi va deveni prieten și apoi soț. Cele două perechi se revăd la nunta fiicei lor, sub expresia unei demnități comportamentale și a unor dimensiuni matrimoniale contradictorii: o familie se încropește prin iubire, cealaltă se destrăma prin superficialitate.
Povestirea are nuanțele unei false melodrame, în care naratorul și naratarul se identifică, lăsând impresia autenticității. Dialogurile calme au o puternică aromă moralizatoare, demonstrând demnitatea și credința unei femei puternice, în stare să-și refacă viața răvășită de rătăcirile unui soț, ademenit în amantlâc de o tinerică naivă și interesată de avere și protecție. Calitatea dialogului, ferm, grijuliu elaborat, alimentează firul narațiunii, fără a lipsi descrierile, trăirile afective și confuziile psihologice ale personajului principal. Considerațiile despre viață, despre fericire, despre demnitate, despre moralitate etc. sunt emanații ale unui scriitor călăuzit de principii existențiale bine cumpănite.
Romanul cu șase personaje, cu derulare în două medii sociale diferit organizate (Iași și Roma), dezvoltă o teză morală, ca axă a volumului, și anume credința că demnitatea dă fiecărui om șansa de a deveni sau redeveni fericit: "Fericirea înseamnă pentru fiecare altceva. Nimeni nu poate defini fericirea. Pentru dumneavoastră, fericirea înseamnă să ai, pentru mine înseamnă să fiu".
Mi-asum dreptul de a remarca o gândire rafinată, care întreține "curățenie" în derularea narativă, prin limbaj decantat în formule cotidiene, precum și prin formula modernă de elidare a unor explicații, îndemnând cititorul la implicare și stimulându-i interesul.
Romanul se citește cu dinamism, fiind tentant, moralizator și cu irizări de filosofii etice ori reflecții despre cotloanele psihologice ale omului ajuns într-o criză de context situațional. "Crăciunul ..." este romanul femeii puternice, în stare să-și creioneze un viitor, atunci când sufletul și credința i-au fost amputate de o virtute vopsită cu superficialitate.
Oamenii puternici pot fi salvați de eșec, luptând cu hotărâre contra prejudecăților.