Câteva reflecții pe marginea unei cărți semnate de Daniela Gumann

 Crăciunul care mi-a schimbat viaţa (roman, publicat de Pim, Iaşi, 2019) este o apariţie editorială lansată sub semnătura Danielei Gumann. Textul atrage atenţia printr-o particularitate ceva mai specială, în sensul că inaugurează în scrisul românesc glasul unui considerabil segment al unei anumite părţi a diasporei române, devenită cea mai mare din întregul spaţiu european. Într-o modalitate lapidară am spune că în paginile acestei cărţi, ceea ce capătă contur, ceea ce se prezintă - şi se re-prezintă - este, cu precădere, o experienţă aparent, dar numai aparent, singulară, extrasă din viaţa acelei categorii de români care, tot mai mulţi şi tot mai frecvent, îşi părăsesc ţara, copiii, părinţii bătrâni, îşi abandonează casele şi toată agoniseala încropită cu greu, pentru a-şi face un rost pe meleaguri străine şi - nu o dată - deloc primitoare. Despre ei, cei mai mulţi dintre cei ce au rămas, încă, acasă, nu mai ştiu (ori nu mai consideră că trebuie să ştie) decât faptul că, anual, aceştia fac să ajungă în ţară nişte miliarde de euro. Însă, cu privire la viaţa de zi cu zi a celor plecaţi, cu privire la problemele cu care se confruntă acolo unde îşi dobândesc - cu dificultăţi şi privaţiuni de tot felul - cele necesare traiului nu pare să se mai intereseze nimeni. Aproape că nu se mai înţelege că - în realitate - este vorba de o dramă a unei naţii din rândul căreia o mare masă se înstrăinează, întâi de toate, de sine, de obiceiuri, dar - în ultimă instanţă - şi de propria lor dimensiune identitară. Depărtarea de locurile natale, integrarea în alte moduri de existenţă, procesul dificil de adaptare la o lume unde domină un tip de cultură diferit de acela din care au provenit, pun mari presiuni asupra existenţei celor plecaţi. Descompunerea vieţii sociale, surpările tectonice din sferele economicului care - în România post-decembristă continuă să se deterioreze de peste trei decenii - sunt fenomene despre care vorbim ca despre o fatalitate inacceptabilă pe care, în timp, ne-am obişnuit totuşi să o acceptăm. Şi aşa se întâmplă că nu ne mai preocupăm de viaţa acestor oameni hăituiţi de un timp al marilor înstrăinări, deşi ei toţi sunt - sufleteşte - apropiaţi şi ai noştri. Ne amăgim că acolo unde se află le este mai bine ca nouă, cei rămaşi acasă. Dar în « realitatea » acestui mai bine pentru noi nu se mai vede nimic.

Poate că abia începând de aici am putea identifica elementele prin care textul Danielei Gumann poate determina un anume impact. Realmente, el deschide orizonturi către o altfel de înţelegere, mai puţin opacă a existenţei celor plecaţi. Ba chiar incită la o reflecţie mai profundă şi nuanţată contribuind la o desluşire a esenţelor acestei mari şi grave înstrăinări. Perspectivele pe care întrucâtva le şi prefigurează ar fi cazul să ne dea de gândit.

Pe asemenea temeiuri de raţionalitate conduce şi dedicaţia pusă pe frontispiciul întregului text, acesta adresându-se celor care « cu demnitate şi credinţă, renasc din propria cenuşă. » Merită să fie subliniat aici cuvântul cenuşă, cuvântul care dă măsura reală a acestei tragice istorii pe care o traversează conaţionalii noştri, aceia ce au devenit în realitate - şi chiar pot fi cuprinşi sub numele de români fără frontiere. Se înţelege de ce. Altfel spus, ei sunt naţia care, silită de împrejurări îşi pierde ori se îndepărtează de propriile sale esenţe: patrie, tradiţii, limbă, istorie, familie şi acele bunuri, de fapt modeste, niciodată prea numeroase, agonisite cu greu.

Ceea ce nu înseamnă că noi, cei rămaşi, ne putem socoti la adăpost de fenomenul acestei mari, devastatoare înstrăinări. Trăind într-o ţară adusă în incapacitatea de a mai oferi siguranţă şi predictibilitate propriilor săi cetăţeni, destinul oricăruia dintre noi se poate schimba oricând. Şi apoi este aproape evident că nici nu mai percepem faptul propriei noastre înstrăinări. Nu cred că se mai află familii din rândul cărora să nu existe un anume număr de « plecaţi ».

În « Argumentul » unei alte cărţi (Îngrijitoarea) publicate anterior, autoarea (fapt semnificativ: absolventă a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti) ţinea să sublinieze într-un mod de asemenea notabil, gradul în care o preocupă situaţiile reale legate de fenomenul social, răspândit la scară naţională în România: plecarea la muncă în străinătate. Este evident că, din cele de mai sus se conturează chiar unul dintre mobilurile pe care s-au întemeiat demersurile sale scriitoriceşti. Desigur, între altele, se lasă întrezărite, ca incidenţe ale unor puncte de pornire, o serie de experienţe personale proprii. Parcurgând cuprinsul cărţii de care tocmai amintisem mai sus, ne atrăgea atenţia un capitol intitulat 7 ani în Israel îna cărui desfăşurare se confirma cu asupra de măsură problema déjà presupusă a unor experienţe proprii.

Este de presupus că şi textul aflat în discuţie are la bază, mai mult sau mai puţin, situaţii aparţinând de trăirile personale. Ceea ce, până la urmă, intră într-o ordine a firescului. Dar, cu adevărat tentantă, avea să ne apară posibilitatea abordării acestui text din perspectiva (interesantă şi pentru că se pretează, într-o oarecare măsură) unui demers comparativ. Astfel, raportându-ne la scrierile apărute în literatura diasporei române din preajma anilor '90, diferenţa poate fi, evident, frapantă. Cărţile publicate în perioada menţionată se doreau - înainte de toate - literatură !... Principalul accent cădea, la vremea aceea, pe o anume pondere a ficţiunii. În plus, unele dintre acestea, când nu aparţineau unor autori déjà clasicizaţi (şi bine cunoscuţi ca aparţinători ai exilului propriu-zis, cum este cazul apreciatului romancier şi « diarist » Constantin Eretescu) purtau amprenta tematicii şi a orientărilor specifice pentru marea literatură a exilului românesc. În acest sens am putea să-l amintim pe Dan Ghiţescu, notabilul autor (rezident în Canada) al romanului Omul care vine din Est.

În cazul de faţă trebuie să observăm că între problematica şi orientarea (ideologiile literare ale) diasporei de atunci şi această altă (nou constituită) diasporă în numele căreia vorbeşte Daniela Gumann, deosebirile sunt fundamentale şi nu au în comun - nu se pot întâlni - sub semnul niciunor incidenţe. Textul la care ne referim ambiţionează să reprezinte o glăsuire şi o apartenenţă (de altfel se şi adresează în mod direct) a unui segment de public exact definit. Este deci un public ţintă constituit din cei pentru care « plecarea la muncă în străinătate» a devenit o condiţie a supravieţuirii.De altfel, într-un text cumva adiacent, lucrurile se spun cu claritate: «Cartea/.../îţi va face cunoştinţă cu o persoană care ai putea să fii chiar tu ». (v. Îngrijitoarea, p.6.) Autoarea, despre care încercăm să vorbim aici lansează acum un semn că această numeroasă diasporă (configurată pe criterii de supravieţuire) îşi afirmă voinţa, îşi caută, în fapt chiar îşi clamează, nevoia imperioasă şi perfect îndreptăţită de a avea un glas, de a-şi afla o formă de exprimare. Acum este vorba de universul literaturii. Dar, în viitor este posibil, sunt de aşteptat - şi chiar de dorit - ca noi forme de exprimare să le devină accesibile...celor de azi ori celor de mâine.

În cazul de faţă, să nu uităm: este vorba de un debut. Vom remarca un anume ritm. Nu lipsește nici doza necesară de suspans, doza ce articulează cu discreţie meandrele unei povestiri. Construcţia epică se eşafodează nu fără un vizibil simţ al proporţiilor, dar şi cu o anume notă de naturaleţe. În esenţă, Daniela Gumann ne spune o poveste cu final fericit. Dar, desigur, românii aceştia pe care necazurile i-au alungat din casele şi din ţara lor au nevoie de speranţă, după cum la fel de firesc este să aibă şi să-şi asume dreptul la vis. Să-i încurajăm să-i susţinem în reveriile lor, să-i stimulăm să vorbească, să-şi spună şi să ne spună poveştile lor, toate poveştile pe care le trăiesc, acolo departe, într-o lume rare ori primitoare; cea de acasă fiindu-le - cum, din nefericire, mult prea bine o ştim - ostilă- ostilă-ostilă!...

Dan ANGHELESCU